Costel Constantin: o viață printre umbre și lumini

De luni de zile, Costel Constantin ieșea foarte rar din casă, măcinat de boală și de tristețea care îi apăsa sufletul. În februarie, a suferit o cădere în propriul apartament, rănindu-se la față. Din păcate, un incident similar s-a petrecut cu doar câteva zile înainte de moartea sa. Slăbit fizic și sufletește, Constantin s-a prăbușit din nou, suferind o rană urâtă la față. Aceste episoade au evidențiat fragilitatea unui om care, pe scenă, părea de neînvins.

Născut într-o Românie postbelică, Costel Constantin a crescut într-o lume marcată de transformări și tensiuni. Teatrul a devenit pentru el un refugiu și o formă de expresie supremă. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa renumitului profesor Beate Fredanov, Constantin și-a început cariera la Teatrul Național din Iași, pentru ca mai târziu să strălucească pe scena Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București. În perioada comunistă, Constantin a trebuit să navigheze cu atenție printre constrângerile politice și artistice. Cenzura și propaganda regimului au pus adesea piedici în calea creativității sale. Cu toate acestea, a reușit să se impună ca un actor de prim rang, interpretând roluri memorabile în piese precum „Regele Lear” de William Shakespeare, „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, și „Azilul de noapte” de Maxim Gorki. Debutul său la Teatrul Național București, în rolul Nick din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, a marcat începutul unei cariere strălucite.

A fost recompensat cu: Premiul pentru cel mai bun spectacol cu o piesă românească – „Steaua fără nume”, Premiul ATM (actual UNITER) pentru cel mai bun rol masculin pentru Randle Mc Murphy în „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, Premiul I de interpretare masculină pentru rolul Dinu din piesa „Moartea ultimului golan”, Premiul Naţional pentru cel mai bun actor pentru rolul Vulpenaru din „Crimă pentru pământ”.

Anii de după Revoluție nu au fost lipsiți de provocări pentru Costel Constantin. În ciuda unei renașteri artistice, viața personală a lui Constantin a fost marcată de pierderi dureroase. În 1984, moartea mamei sale a fost o lovitură devastatoare. Mai recent, în 2023, pierderea soției sale, Mariana, cunoscută apropiaților drept Mihaela, l-a afectat profund. Această tragedie l-a aruncat într-o stare de depresie severă, agravată de problemele de sănătate. Diabetul, diagnosticat pe fondul stresului și al durerii sufletești, a devenit o povară grea.

Un adio melancolic

Moartea lui Costel Constantin a fost o pierdere imensă pentru teatrul și cinematografia românească. În comunicatul transmis de Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, se menționează că ultima sa apariție pe scenă a avut loc în iunie 2023, în spectacolul „Omul care a văzut moartea”, un rol pe care l-a interpretat în peste 200 de reprezentații de-a lungul unui deceniu. În plus față de cariera sa teatrală, Constantin a avut și o bogată activitate cinematografică. Printre filmele în care a jucat se numără „Tănase Scatiu” (1975), „Ion - blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), „Buletin de București” (1982), „A unsprezecea poruncă” (1990) și „Omul zilei” (1997). Fiecare rol a fost o dovadă a talentului său extraordinar și a devotamentului pentru arta dramatică.

Alexandra Săraru, fiica fostului scriitor și ziarist Dinu Săraru, a transmis un mesaj. „Să te odihnească Dumnezeu, prietenul nostru bun. Te-ai dus la ceruri să te întâlnești cu Mihaela și tata! S-a dus și Costel Constantin, Ștefan cel Mare din Apus de soare, poate ultimul din generația de aur a marilor actori! Sunteți acum toți, acolo, Undeva, și, poate, puneți și de-o piesă de teatru. Adio, bun prieten! Și regret că aseară nu ți-am răspuns la mesaj. Ne întorceam de la tata!”, a scris Alexandra Săraru pe Facebook.

Costel Constantin lasă în urmă doi fii: Vlad, medic chirurg, și Tudor, fost jucător de rugby și om de afaceri. Amintirea lui va dăinui nu doar prin rolurile memorabile pe care le-a interpretat, ci și prin impactul profund pe care l-a avut asupra colegilor și spectatorilor săi. Melancolia care i-a marcat viața și cariera este un testament al unei existențe trăite cu intensitate și pasiune.

Într-un interviu recent, Constantin mărturisea: „Teatrul m-a salvat de multe ori, dar m-a și condamnat la o viață de lupte interioare. Însă nu aș schimba nimic. Durerea m-a făcut ceea ce sunt.” Aceste cuvinte evidențiază perfect esența unui om care a trăit pentru artă și a găsit în ea atât mângâiere, cât și suferință. Astfel, Costel Constantin rămâne nu doar o amprentă în teatrului românesc, ci și un simbol al rezilienței umane. O poveste despre cum să trăiești printre umbre și să găsești totuși lumina, chiar și atunci când aceasta pare să fie departe.