Grigore Vasiliu Birlic, nevoit să dea examen de şapte ori la Conservator: „Un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală”

Viața marelui actor Grigore Vasiliu Birlic

Marele nostru actor provenea dintr-o familie de negustori foarte numeroasă, având doi frați și trei surori, iar în copilărie cel mai mare vis pe care îl avea era acela de a ajunge clovn la circ, dar părinții au reușit să îl convingă de faptul că nu era tocmai cea mai bună algere pe care ar fi putut să o facă. Birlic a făcut Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, în anul 1924, iar mai apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi.

Tatălui lui nu era deloc de acord ca fiul său să urmeze calea actoriei, pentru că era de părere că meseria de actor era una neserioasă și își dorea ca acesta să ajungă ceva în viață. Cel mai probabil, din dorința de a nu-și supăra părinții și-a pregătit licența de la Facultatea de Drept, dar a lucrat în același timp și la Teatrul Naţional din Cernăuţi, unde nu și-a câștigat doar traiul, ci și simpatia din partea publicului de care s-a bucurat ani buni după aceea. Grigore Vasiliu Birlic a fost căsătorit cu actriţa Angela Mateescu, urmând ca după moartea acesteia să recăsătorească cu actrița Valeria Nanci, cea care i-a și fost parteneră în filmul ”Titanic Vals” (1964), dar și în piesa „Topaze”, de Marcel Pagnol, în regia lui Constantin Dinischiotu, jucată la Naţionalul bucureştean începând cu anul 1968.

„Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viață: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniștea deplină a orei, și toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecția... Observațiile pe care le primea erau făcute cu înțelegere. Profesorii aveau intuiție, îl și vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptașul se băga sub masă.!, spunea Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, în cartea dumnealui, ”Orașul Muzelor”.

Sursa foto (c): CosmoKino/YouTube

Birlic a fost considerat Louis de Funes sau Charlie Chaplin al românilor, iar defectul său de vorbire din cauza căruia a și fost respins la Conservator de șapte ori, a fost și cel care a devenit marca sa și l-a adus pe culmile succesului câțiva ani mai târziu. El și-a dorit din tot sufletul să urmeze cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Cernăuţi și nu s-a lăsat, în ciuda faptului că era peltic și scuipa, când vorbea. A fost admis a fost admis în 1993, an în care s-a și mutat în Capitală, unde a urcat pe scena Teatrului Vesel. Tot aici, Birlic a primit rolul principal în comedia bulevardieră franţuzească ” Birlic”, unde interpretat rolul funcţionarului Perjoiu. De asemenea, în anul 1934, actorul a debutat în cinematografie alături de Stroe şi Vasilache în filmul „Bing-Bang”.

 ”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (...) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă... Aşa s-a întâmplat şi cu Birlic:şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.”, spunea Radu Beligan despre marele actor, potrivit historia.ro.

Grigore Vasiliu Birlic a mai jucat în: Vârcolacul, Micul Weber de Arnold si Bach, Otto Elefantul de Arnold și Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt și Jean Bever, Prostul din baie de Ernest Fiese și Karl Fellman, Corabia lui Noe, Așternutul de mătase de A. Birabeau și G. Dolley, Părintele cățeilor de Glinger și Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.

Sursa foto (c): CosmoKino/YouTube

Actorul a primit, în anul 1953, titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Între anii 1955-1957, a mai primit și titlul de Artist al Poporului, fiind distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I în 1967 „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Actorul a interpretat 13 dintre personajele lui Caragiale, ceea ce a fost o adevărată onoare pentru el, pentru că după cum chiar regretatul Birlic spunea, acestea i-au prilejuit multe succese actoricești, ăn cei peste 35 de ani de teatru.

„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. Aici a fost, pe rând, Crăcănel şi Candidatul în ”D-ale carnavalului”, Spiridon şi Rică Venturiano în ”O noapte furtunoasă”, Brânzovenescu şi Dandanache în ”O scrisoare pierdută”, Coana Efimiţa în ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, Lefter Popescu în ”Două loturi”, Costăchel Gudurău în ”Telegrame”. Birlic a avut o intensă activitate cinematografică. Printre cele mai celebre roluri s-a numărat Lefter Popescu din ''Două lozuri'', Crăcănel din ''D'ale carnavalului'', Costăchel Gudurău din ''Telegrame'', Spirache Necşulescu din ''Titanic vals'', Jupân Canciano din ''Bădăranii'', Brânzovenescu din piesa ''O scrisoare pierdută", spunea Birlic, conform sursei citate mai sus.

Sursa foto (c): Movies Channel/YouTube

Grigore Vasiliu Birlic s-a stins din viață la vârsta de 65 de ani, pe 14 februarie 1970, la București, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. Nepotul său, Alexandru Șerban, a fondat ”Asociația culturală Grigore Vasiliu Birlic” în memoria marelui actor.

“A trecut la cele veşnice — şi poate că niciodată expresia n-a sunat mai potrivit — un om care patruzeci de ani a făcut bucuria şi veselia acestui popor. A încetat din viaţă, şi condeiul meu tremură ezitând să scrie aceste rînduri şi împotrivindu-se lor; a încetat din viată Grigore Vasiliu Birlic. Este poate unicul caz din istoria teatrului universal când un actor se identifică cu personajul său identificat, în acelaşi timp, cu o întreagă literatură dramatică şi mai ales cu gustul unui public care l-a răsfăţat.

Şi-a început viaţa artistică cu Birlic şi a isprăvit-o tot cu Birlic, existenţa lui însemnând o imensă paranteză artistică, o formidabilă risipă de energie creatoare, fantezie şi invenţie. Fiindcă Grigore Vasiliu Birlic a fost nu doar ceea ce au crezut unii critici grăbiţi, un caz comic, o forţă nativă instinctuală, ci o imensă personalitate artistică cum se întâlnesc puţine în viaţa unui teatru. Am avut fericirea să-l cunosc îndeaproape, Grigore Vasiliu Birlic fiind interpretul primei mele piese, după care i-am urmărit toate repetiţiile în “Anii negri”, “Mielul turbat”, “Siciliana” sau “Adam şi Eva”. N-am lipsit niciodată de la vreuna a “Scrisorii pierdute”. Îşi compunea rolurile cu o migală, cu o ştiinţă a dozării nuanţelor şi cu o grijă artistică fără egal. Toţi cei ce mizau pe improvizaţia lui scenică se înşelau.

Grigore Vasiliu Birlic a fost un profesionist exemplar, un pasionat al vieţii teatrale, un spirit viu, neliniştit, într-o efervescenţă necontenită, întreaga lui existenţă nefiind închinată altor satisfacţii decât mulţumirilor pe care i le aduceau scena. A fost, fără îndoială, şi ceea ce se numeşte o forţă comică născută. Am avut prilejul să verific fenomenul pe viu şi la faţa locului în toamna anului 1956, la Festivalul Goldoni de la Veneţia.

Teatrul Naţional din Bucureşti s-a prezentat atunci şi acolo cu “Bădăranii”, într-o distribuţie de zile mari. Am avut însă ghinionul să jucăm într-o grădină sub aversele nemiloase ale unei ploi cumplite. Publicul se sculase în picioare gata să părăsească teatrul, în clipa aceea a intrat în scenă Birlic şi, deşi juca în româneşte, în faţa unui public care nu înţelegea o iotă din graiul nostru, în secunda aceea s-a produs miracolul: lumea a rămas pe loc, sub umbrele şi ziare, subliniind fiecare vorbă a lui cu hohote de râs şi tunete de aplauze. Atunci, în acea seară memorabilă, am văzut, am trăit în prezenţa unui actor de o imensă forţă de penetraţie şi de impresionare a publicului. Şi încă şi aşa n-am epuizat fizionomia acestui actor fără egal şi i-aş sărăci efigia dacă n-aş vorbi de adânca, răscolitoarea lui omenie.

A murit Spiridon Biserică şi cine altul i-ar putea lua locul în rolurile oamenilor umili, necăjiţi, năpăstuiţi pe nedrept, jigniţi fără pricină, inutil ofensaţi? A murit Spiridon Biserică, focarul de iradiere al unei mari simpatii umane, acel actor-fenomen, pe care văzîndu-l o singură dată nu-l mai uiţi niciodată. Viaţa noastră teatrală a rămas mai săracă. Nu ne mângâie decât un singur gând, că amintirea acestui omuleţ miraculos, expresie fericită a geniului popular, va dăinui nu numai în amintirea acelora care l-au văzut, dar, cine ştie, poate că din povestirile noastre şi din evocările ce vor veni, va trăi peste decenii, ca un exemplu fără pereche al unui artist care, în cursul unei vieţi de sacrificii şi de muncă, a atins, nu o dată, perfecţiunea”, spunea la vremea aceea  dramaturgul Aurel Baranga, redactorul-șef al revistei “Urzica”, potrivit dosaresecrete.ro.