Nicolae Grigorescu, pictorul sufletului românesc. Care au fost cele două mari iubiri ale sale

Nicolae Grigorescu, pictorul sufletului românesc

 În 1845, tatăl lui Nicolae Grigorescu a decedat, moment în care el alături de familia au decis să s emute în București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe. Între 1848-1850, acesta a fost ucenic în atelierul pictorului ceh Anton Chladek,unde a pictat icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. Câțiva ani mai târziua, a realizat compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, care i-a servit pentru solicitarea unui ajutor financiar, cu scopul de a-și urma studiile. În anii 1856-1857, Nicolae Grigorescu, a picat toată biserica nouă a mănăstirii Zamfira din județul Prahova), urmând ca doi ani mai târziu să facă același lucru și cu biserica mănăstirii Agapia. Anul 1861 a fost unul pentrul el, deoarece la intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care a reușit să primească o bursă pentru a studia la Paris, la Școala de Belle-Arte, unde a mers foarte des la atelierul lui Sebastien Cornu și a fost coleg cu Renoir. A studiat, în primă fază, desenul și compoziția, fiind de părere că îi lipsesc foarte multe noțiuni.

„Una din cele mai mari și mai curate glorii ale patriei și neamului, un mare erou modest al artei, un uriaș lucrător, un intim al naturii cu care vorbea de-a dreptul fără învățător și tălmaci, cu suflet românesc de o energie și lumină geniale au dispărut. Marele Grigorescu nu mai este. Și-ți pare în împrejurări de acestea ca și cum o mină pizmașă s-ar repezi asupra mantiei de glorie și onoare a țării tale și ar smulge, pentru a nu-l mai dă niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce o împodobeau”, au fost cuvintele lui Nicolae Iorga despre el.

Atras de toate lucrurile pe care le trăia acolo, Nicolae Grigorescu a decis să se mute în Barbizon, unde a avut loc “Expoziția Universală” de la Paris (1867), la care a participat și el cu șapte lucrări pe care și le-a expus la Salonul parizian. În1870, a participat și la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte“. Între anii 1873-1874, pictorul a făcut călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena.

”Trăim timpuri atât de grele, de mare depresiune morală și întuneric în jurul și înaintea noastră, că avem aerul unui om căzut în fundul unui puț. Ne zbatem, nu numai fără a ne putea salva, dar parcă ne afundăm tot mai mult. Singura lumină, deasupra capului nostru, e sus, în gura puțului, unde se vede o bucată de cer albastru, trecutul nostru, cu stelele lui de diferite mărimi. Printre aceste stele, una din primă mărime, e pictorul Grigorescu”, spunea Nicolae Petrașcu, la vremea aceea.

Din 1879 până în 1890, Nicolae Griogorescu a muncit în Franța, iar mai apoi a decis să revină în țară, unde și-a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român. În 1890, s-a stabilit la Câmpina, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară, dar și mai mlte peisaje cu specific românesc, urmând ca în1899 să fie numit membru de onoare al Academiei Române.

”Regret timpul prețios ce am pierdut. Dacă statul mi-ar fi făcut măcar un modest atelier acum câțiva ani, când abia aveam cu ce trăi, dar eram încă în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aș fi făcut! Ce aș fi lăsat după mine! Așa, a trebuit să fac, cum puteam, pânze pe o sută, două sute de lei și am pierdut un timp neprețuit cu care nu mă voi mai întâlni!”, spunea Nicolae Grigorescu, la 1897.

Tinerețea i-a fost marcată de una dintre cele mai mari iubiri alesale și anume soprana Carlotta Leria, pe care a cunoscut-o n perioada în care făcea Școala de la Barbizon. Nu mai este un secret nici faptul că este figura care apare în celebrele sale lucrări: “Interior de atelier”, “În grădină”, “Pe malul mării” și “La mare”. Carlotta, femeia pe care a iubit-o enorm a fost cumnata istoricului V.A. Urechia, care a devenit mai apoi profesoară de muzică.

”În rând cu soldații, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocitățile războiului, a înțeles cine sunt adevărații eroi, și lor le-a închinat toată iubirea și toată admirația sufletului său; pe ei, opincarii aceia uscați și vânjoși, care se azvârleau cu frenezie în brațele morții... În fața îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deștepta în Grigorescu”, spunea Alexandru Vlahuță despre marele pictor.

A doua iubire a marelui pictor s-a numit Maria Dáncs (Dancu sau Danciu), care s-a născut în familia lui Dáncs Gábor și Ördög Zsuzsánna din Chiuruș, Covasna. De pe urma acestei relații a luat naștere fiul lor pe care l-ai numit Gheorghe. Se pare că ziua în care și-a dat ultima suflare, acesta a dorit să legitimizeze relația cu mama copilui său și l-a citat pe doctorul Constantin Istrati ca fiind cel care a susținut că mariajul s-ar fi realizat pe 21 iulie 1907.

„C-o zi înainte de a se pierde, Grigorescu trimise să cheme la el pe doctorul Istrati de acasă și să-l roage cu glas aproape stins: «Să-l cunune cu femeia cu care trăia de 18 ani». Doctorul Istrati i-a promis, dar mai întâi să se facă bine. Grigorescu însă a doua zi, la 21 iulie 1907, și-a închis ochii. Întins în atelier într-un sicriu modest, stătea nepăsător acum, în mijlocul tablourilor sale de pe pereți. Până să vie preotul, am vrut să văd camerele în care trăise el. În ușa celei din urmă, am găsit pe mama copilului lui, îmbrăcată în negru, stând tristă… O întrebai de ultimele momente ale lui Grigorescu și ea îmi răspunse câteva cuvinte cu buzele tremurând. Brună, cu trăsăturile regulate, cu părul castaniu închis, adus puțin pe frunte, cu ochii negri, cu mâinile mici, îmi aminti de unele din figurile lui din tablouri și îndeosebi de țărăncuța din Primăvara”, spunea Nicolae Petrașcu.

Nicolae Grigorescu a murit la 21 iulie 1907, în Câmpina, iar în atelierul săi, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, pe care nu a reușit să o termine și anume Întoarcerea de la bâlci.